Despre carte: 2019 / De douăzeci de ori pe zi - atâtea țigări îmi permit să fumez în fiecare zi - Mă uit de la balcon spre casa imensă care ocupă aproape jumătate din peretele casei de vizavi de poster și îmi imaginez că acolo, în spatele acestei țesături, rumenită de timp și funingine de oraș, și fațada murdară de cărămidă din spatele ei este următorul și de data aceasta ultimul meu apartament. Două femei cu părul blond zâmbesc bucuroase dintr-o reclamă decolorată: o tânără cu buzele pline, într-o haină medicală albă, și una în vârstă - cu părul cărunt, bună și fericită. Mai jos, cu litere ornamentate verzi, este numele: „Grădina Edenului” și un număr de telefon care ar trebui să fie format pentru a fi în compania lor fericită. Nu am sunat. Dar într-o zi, trecând pe lângă intrarea principală, m-am uitat înăuntru. În loc de o tânără blondă drăguță, în spatele tejghelei, era o mexicană bătrână și slabă, cu unghii lungi, multicolore. Nu ridică imediat privirea de la telefon, ea a întrebat furioasă de ce naiba am uitat aici? Nu am gasit raspunsul.